"Noroc că viaţa nu-i aşa de scurtă!"
îmi amintesc cum în trecut ziceam
şi mă rugam în sinea-mi an de an
să cresc odată, s-ajung la fericirea multă
la care toţi cândva poate visam.
Şi iată că mult prea lin anii s-au scurs
ducând cu ei râuri de voie bună
şi râsete, necaz, lună de lună
au devenit nu "este" ci "s-a dus"
chipurile, ca într-o mare glumă;
"Noroc că timp este destul!"
îmi pare că acum mereu îmi spun
gândind prea des, poate-ntr-un fel nebun,
la un alt timp, mereu un altul
uitând prezentul de acum.
Păcat că timpul este limitat,
oricât de mult vrem să ne-amăgim
având speranţa că noi nu ne pripim
atunci când spunem: "urmează să venim!"
când noi de fapt nici n-am plecat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu