Un infinit de posibilităţi

          Citind romanul lui Mitch Albom "Tuesdays with Morrie", am reţinut două citate la care mă gândesc că mă voi raporta toată viaţa:  "Atunci când vei învăţa cum e să mori, vei învăţa cum e să trăieşti!" şi "Cel mai important lucru în viaţă este să înveţi cum să dăruieşti şi cum să primeşti iubire." În linii mari, această carte ne prezintă ultimele 14 săptămâni de viaţă ale unui profesor de sociologie care suferă de scleroză laterală amiotrofică. Ultimele gânduri şi conştientizări ale profesorului, sunt relatate tânărului ziarist M. Albom, cei doi întâlnindu-se în fiecare marţi pentru a vorbi despre acceptare, dragoste, fericire şi viaţă în general. Deşi recomand rezultatul acestor întâlniri  celor iubitori de lectură, nu vreau să îi fac vreo recenzie romanului, ci să îmi exprim câteva ganduri, nu neapărat despre moarte, pentru că oricât de mult am vrea să ştim în acest domeniu, ne dăm seama că de fapt nu ştim nimic, ci mai degrabă despre viaţă şi despre drumul pe care îl avem de străbătut zi de zi.

           Moartea face parte din vieţile noastre. În fiecare zi în jurul nostru se moare în urma unor accidente, boli, sinucideri şi mai rar din "cauze naturale". Fie că ne este frică sau nu, fiecare suntem datori cu o moarte, şi mai mult, cu o suferinţă. Am auzit de mai multe ori vorbindu-se despre faptul că trebuie uneori să suferim pentru a plăti ori pentru păcatele noastre, ori pentru păcatele strămoşilor noştri. Deşi e logic să fie aşa, pentru că împărţim acelaşi cod genetic şi suntem în fond una şi aceeaşi persoană, nu putem să nu ne pară rău pentru copiii care suferă sau pentru oamenii buni care, deşi nu au greşit cu nimic în această lume, se chinuie din pricina unor boli pe care nu le-ar merita. Nu putem să nu ne oprim din a ne gândi în ce mod se face această alegere a celor care trebuie "să plătească". Cum se face că unii sunt mai norocoşi când vine vorba de felul în care mor şi alţii mai puţin norocoşi?

          Am înţeles că totul face parte din planul lui Dumnezeu şi că nu trebuie să punem la îndoială destinul pe care il avem, dar care este rolul acestor chinuri, pe care suntem unii dintre noi nevoiţi să le suportăm? De ce totul trebuie să aibă un echilibru şi dacă este bine de ce trebuie să existe şi rău? Realizez în acest moment cât de puţine lucruri cunoaştem şi că există un infinit de posibilităţi. O mulţime de întrebări ale căror răspunsuri fie nu le cunoaştem, fie refuzăm să ne mai amintim lucruri pe care poate cândva le ştiam.

          "Carpe Diem" sau "Trăieşte fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima", nu sunt îndemnuri care ar trebui să fie ignorate, dimpotrivă. Eu una mă bucur că în dimineaţa aceasta m-am trezit pentru a vedea încă o dată soarele, sunt recunoscătoare că sunt sănătoasă şi că sunt fericită. În fiecare zi ar trebui să mulţumim pentru lucrurile bune care ni se întâmplă, pentru că, din păcate, nimic nu poate fi prevăzut. Un lucru este cert: chiar dacă ne este bine sau mai puţin bine, că suntem fericiţi sau că suferim, în această viaţă totul se rezumă la iubire; iubirea aproapelui sau iubirea lui Dumnezeu, este un sentiment care ne conferă împlinire şi care ne face să realizăm că nimic nu este în zadar. Doar prin iubire putem merge mai departe pe acest drum al vieţii.