Iubirea este uneori înspăimântoare

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu am observat câ în ultimul timp devin speriată când aud (sau citesc mai nou prin SMS): "mi-e dor de tine". Cuvinte care poate în alte ocazii, circumstanţe, m-ar face fericită, dar care acum mă sperie. Nu că nu aş flatată, să nu fiu înţeleasă greşit, dar cred ca uneori e de speriat faptul că poţi provoca un dor cuiva. Ceva atât de caracteristic nouă românilor, un sentiment care îmbracă mai multe emoţii, un cuvânt mic dar care exprimă MARE...şi care mă sperie.

    Este frumoasă iubirea, doar că implică atât de multe responsabilităţi...Pentru început, este greu să port povara de a provoca vreun dor cuiva. Dorul înseamnă suferinţă; cineva tânjeşte să mă vadă, să mă audă, să mă simtă. Ceea ce înseamnă că eu trebui să rămân cumva, să respect ceea ce am provocat, să răspund cumva la acest ceva numit "dor". Este o povară pentru că poate eu nu sunt pregătită să ofer deocamdată, poate am devenit prea egoistă şi aştept doar să primesc. Dar se poate să primesc ceva fără a oferi altceva în schimb? Bănuiesc că nu. Cel puţin din timpul sau din energia mea tot o să ofer.
    Gândurile deja îmi zboară spre alte subiecte. Ar trebui deci să mă concentrez pe teama aceasta. Observ totuşi că din ce vorbesc mai mult despre ea...parcă începe să mă jeneze mai puţin. Este logic, spiritul nostru de acomodare cu orice situaţie sau sentiment, îşi face simţită prezenţa. Fârâ a mai bate câmpii prea mult, iubirea necesită poate şi un pic de curaj. Curajul de a şti sigur că nu vei dezamăgi, de a avea încredere nu doar în celălalt (cel mai greu, de altfel) ci şi în tine. Putere pentru a merge mai departe şi de a nu te lăsa distras de frică sau de prea mult raţionament.

Bănuiesc că m-aş putea reobişnui cu dorul...