De ce suferim atunci când suntem înşelaţi? Pentru că suntem trădaţi pentru că ceea ce ar fi trebuit să fie doar al nostru, a devenit şi al altcuiva. Şi nu mă refer aici la persoana în sine, ci la toate vorbele frumoase, atingerile şi sentimentele oferite nouă. Niciodată nu îi voi înţelege pe cei care preferă să aibă mai multe "prietene". Vreau ceva care să fie doar al meu, şi nu sunt egoistă când spun asta. Ăsta este mersul normal al lucrurilor, în viziunea mea.

Rânduri pentru tine:
  "Cineva, prin ochii căruia să rămâi mereu tânăr şi frumos, lângă care să nu simţi cum timpul se strecoară pe furiş, luând cu el nu doar frumos ci şi gânduri şi idei.
  Cineva, care să te întregească, pe care să te bazezi, să te ajute să  construieşti monumentul suprem al dovezii noastre că am fost.
  Cineva ca tine, care cu tine şi prin tine să simtă azi că trăieşte mai bine ca ieri.
Ori altfel ne trezim că rătăcim, fără să ştim cine suntem şi ce căutăm, într-un labirint fără capăt. Desigur, este frumos să cunoşti, să admiri, să te dăruieşti, dar nu te poţi arăta pe deplin cum eşti decât unei singure persoane. Pentru că pentru aceasta este nevoie de timp şi de fiecare moment al zilei.
   De ce să alegem superficialitatea, fuga aceasta neostenită pentru a întâlni, a cunoaşte, a consuma, fără vreo finalitate anume? doar plăceri efemere, care nu hrănesc sufletul, ci trupul, în vreme ce el, bietul suflet, este cufocat cu prea mult. Unde eşti tu în toată şarada asta? De ce continui să  te minţi, să te amăgeşti că tu deţii controlul, când tu de fapt eşti un biet dependent de puţin. Nu încerca să vinzi celorlalţi vreun secret al succesului, pentru că marfa ta este proastă şi tu eşti doar un biet comerciant de iluzii.
   Şi să nu îmi spui că eşti fericit, pentru că ar fi prea de tot! Fericit este doar cel care complet, împreună cu sufletul pereche, şi-a găsit menirea pe acest pământ.Să nu credem că noi am fi ceva dumnezei. Menirea noastră este să fim, să ne înmulţim şi să găsim continuitatea în ceva ce pare finit."

Acum când recitesc aceste rânduri scrise cândva pentru cineva care m-ar fi înşelat, încep să am impresia că aş fi făcut parte din vreo sectă religioasă sau că aş fi încercat să promovez o parte din Biblie. Ideea este că da, am avut cândva aceste sentimente. Şi e ceva omenesc până la urmă...

"Femeia este prin natură sortită suferinţei şi sacrificiului, este natural înzestrată pentru durere. Fericirea ei supremă, în dragoste şi maternitate, nu poate fi disociată de suferinţă şi de sacrificiu. De aceea ea e capabilă şi în alte împrejurări, când e cazul, să primească suferinţa, moartea, cu o naturaleţe şi o graţie de la sine înţelese şi pe care în aceeaşi situaţie bărbatul nu le poate atinge. Eroismul femeilor este însă atât de frecvent şi de firesc încât de regulă nici nu i se dă acest nume şi rămâne aproape totdeauna anonim." A. Paleologu, Alchimia existenţei

Iubirea este uneori înspăimântoare

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu am observat câ în ultimul timp devin speriată când aud (sau citesc mai nou prin SMS): "mi-e dor de tine". Cuvinte care poate în alte ocazii, circumstanţe, m-ar face fericită, dar care acum mă sperie. Nu că nu aş flatată, să nu fiu înţeleasă greşit, dar cred ca uneori e de speriat faptul că poţi provoca un dor cuiva. Ceva atât de caracteristic nouă românilor, un sentiment care îmbracă mai multe emoţii, un cuvânt mic dar care exprimă MARE...şi care mă sperie.

    Este frumoasă iubirea, doar că implică atât de multe responsabilităţi...Pentru început, este greu să port povara de a provoca vreun dor cuiva. Dorul înseamnă suferinţă; cineva tânjeşte să mă vadă, să mă audă, să mă simtă. Ceea ce înseamnă că eu trebui să rămân cumva, să respect ceea ce am provocat, să răspund cumva la acest ceva numit "dor". Este o povară pentru că poate eu nu sunt pregătită să ofer deocamdată, poate am devenit prea egoistă şi aştept doar să primesc. Dar se poate să primesc ceva fără a oferi altceva în schimb? Bănuiesc că nu. Cel puţin din timpul sau din energia mea tot o să ofer.
    Gândurile deja îmi zboară spre alte subiecte. Ar trebui deci să mă concentrez pe teama aceasta. Observ totuşi că din ce vorbesc mai mult despre ea...parcă începe să mă jeneze mai puţin. Este logic, spiritul nostru de acomodare cu orice situaţie sau sentiment, îşi face simţită prezenţa. Fârâ a mai bate câmpii prea mult, iubirea necesită poate şi un pic de curaj. Curajul de a şti sigur că nu vei dezamăgi, de a avea încredere nu doar în celălalt (cel mai greu, de altfel) ci şi în tine. Putere pentru a merge mai departe şi de a nu te lăsa distras de frică sau de prea mult raţionament.

Bănuiesc că m-aş putea reobişnui cu dorul...

Ce noroc!

"Noroc că viaţa nu-i aşa de scurtă!"

îmi amintesc cum în trecut ziceam

şi mă rugam în sinea-mi an de an

să cresc odată, s-ajung la fericirea multă

la care toţi cândva poate visam.

Şi iată că mult prea lin anii s-au scurs

ducând cu ei râuri de voie bună

şi râsete, necaz, lună de lună

au devenit nu "este" ci "s-a dus"

chipurile, ca într-o mare glumă;

"Noroc că timp este destul!"

îmi pare că acum mereu îmi spun

gândind prea des, poate-ntr-un fel nebun,

la un alt timp, mereu un altul

uitând prezentul de acum.

Păcat că timpul este limitat,

oricât de mult vrem să ne-amăgim

având speranţa că noi nu ne pripim

atunci când spunem: "urmează să venim!"

când noi de fapt nici n-am plecat...

Adevărat...

         
           O femeie adevărată..un bărbat adevărat. Mereu aud sau citesc tot felul de lucruri pe care le-ar face sau nu le-ar face un bărbat sau o femeie adevărată. Hai să fim serioşi! nu există aşa ceva. Există doar femei şi bărbaţi, care au calităţi şi defecte. Să ne obişnuim cu asta. Într-adevăr, pot exista oameni perfecţi pentru fiecare dintre noi, însă această "perfecţiune" nu poate să fie generalizată.
          Este ok să ai anumite standarde şi să vrei tot ce e mai bun pentru tine, dar nu este ok să îl desconsideri pe celălalt dacă nu poate să îţi ofere acele lucruri. Trebuie să ne obişnuim cu ideea ca am fost crescuţi diferit, că ideile noastre sunt diferite şi că suntem diferiţi unii de ceilalţi. Ce mi-ar face mie bine, poate ţie ţi s-ar părea cel mai inutil lucru din lume. Nu este corect însă să îi judecăm pe ceilalţi, pentru că dacă stăm să ne gândim un pic, poate şi noi am dezamăgit la rândul nostru. Şi poate nu intenţionat, dar poate pentru că în acel moment nu ne doream tipul acela de relaţie sau am considerat că persoana nu ni se potriveşte pur şi simplu. Un bărbat nu este mai puţin adevărat dacă te înşală sau dacă nu te ascultă tot timpul. Este bărbat şi atât! ar trebui să ne obişnuim cu gândul că orice bărbat are nevoi sau dorinţe ascunse. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul unei femei. Nu sunt mai puţin femeie dacă vreau să beau în seara asta şi să mă distrez cu fetele sau dacă nu îmi doresc copii sau dacă vreau să port adidaşi, blugi şi un tricou.
         Singura persoană la care putem schimba ceva pe lumea asta şi pe care o putem controla, este propria noastră persoană. Asupra celorlalţi nu avem nicio putere şi nu îi putem controla după bunul nostru plac. Aşa că dacă tot vrem să fim "adevăraţi", eu zic să începem cu noi. Nu este aşa uşor să renunţi la defecte, pentru că altfel nu am mai fi oameni, nu am mai fi adevăraţi, ci artificiali.

O viaţă fără noi

în doi...
cu noi
sau fără noi
amândoi,
cei doi,
cu doi.
că-n doi
nu suntem noi.
că noi
în doi
devenim unul.

Misterul unui decolteu adânc...

         Şi pentru că tot a fost ziua femeii şi luna martie este considerată o lună dedicată doamnelor, mă gândeam că ar fi drăguţ să abordăm un subiect dedicat "sexului frumos". Citeam pe un site de socializare o postare a unui bărbat  : „O să mă îmbrac cu bluza asta cu decolteu adânc, de mi se văd ¾ din sâni și după aia o să zic că TU ești pervers, dacă te uiți!” - Logica ei . Într-adevăr, şi într-una din postările recente remarcam faptul că femeile au tendinţă de a se dezbrăca pentru a atrage atenţia şi că suntem bombardaţi cu tot felul de domnişoare care se dezbracă, fie pentru publicitate, fie pentru a ieşi în evidenţă. Fiind femeie, mi se pare uşor să vorbesc despre acest obicei, pentru că au fost dăţi în care l-am practicat. 
           La vârsta adolescenţei, a fost pentru prima dată când am conştientizat că trupul meu nu mai arată ca cel al unui copil şi că liniile încep să se curbeze, lăsând o senzaţie plăcută vederii. La anii aceia, şi neobişnuită fiind cu acest nou aspect, nu puteam să nu mă las pradă mândriei şi să nu incep să mai scurtez din haine sau să îmi cumpăr bluze mai mulate şi mai decoltate. Îmi plăcea senzaţia de nou şi de mândrie cu formele pe care le văzusem până în acel moment, fie la femeile din filme, desene sau realitate, şi să nu mai spun de momentele în care eram văzută parcă mai des de colegii mei sau de alte persoane de gen masculin. Adevărul este că simţeam nevoia parcă din ce în ce mai mult să mă descopăr, sa incit şi să arăt tuturor că eu devenisem femeie. După 18 ani lucrurile au început să se mai aşeze. Pentru că am început să înţeleg importanţa hainelor şi a felului în care ne purtăm trupul, am conştientizat că o prea mare dezgolire nu atrage intotdeauna genul de persoane pe care ti-l doreşti alături. Astfel că, am ales să înlocuiesc decolteurile şi fustele scurte cu haine care să îmi scoată în evidenţă calităţile feminine, dar care să confere destul mister, încât să nu agaseze privirile. În momentul ăsta, continui să îmi formez un stil vestimentar care să îmi sublinieze ceea ce vreau să transmit din interior.
            Ideea este că o femeie poate să fie sexy şi fără să îşi arate toate părţile corpului. Se poate atrage atenţia şi doar prin privire, surâs sau o exprimare coerentă a unei idei. Depinde de persoanele pe care vrei să le faci conştiente că exişti. Poate că într-o zi te trezeşti cu chef de a fi dorită sau de a fi observată. Ca femeie, se poate întâmpla mai des să ai nevoie de atenţie. Admirarea celor din jur sau simpla băgare în seamă îţi poate face ziua mai frumoasă. Totul trebuie însă echilibrat. Nimic nu se rezumă la aparenţe pentru că, îmi place să cred că oamenii sunt ghidaţi de minte şi nu de simţuri. Este important să conştientizezi ceea ce vrei să transmiţi şi felul în care vrei sa fii percepută de către ceilalţi. Din moment ce aspectul tău exterior spune că eşti dispusă să areţi mult şi să inciţi privirile şi mintea, nu te poţi aştepta să nu fii observată şi admirată prin tot felul de comentarii. Dacă însă vrei să fii apreciată la adevărata ta valoare, eu spun că este mai indicat să areţi mai puţin din exterior şi mai mult din interior. Să nu uităm totuşi că bărbaţii sunt fiinţe cu o sexualitate crescută şi care reacţionează uşor la stimulii exteriori.