Trăim pentru frumos sau suntem frumoşi pentru a putea trăi?

Trăim într-o lume în care vorbim tot mai des despre frumuseţe. La televizor se promovează zi de zi femei frumoase, bărbaţi arătoşi, şi ne arătăm scârbiţi ca şi telespectatori când vedem vreo celebritate cu surplus de kilograme sau vreun reportaj în care ni se prezintă mizeria unor oameni. Dar dacă stăm bine să ne gandim, ce este de fapt frumuseţea ? Definiţia din DEX sună cam aşa : « ansamblu de calităţi care desfată privirea sau auzul . » Este adevărat, ne simţim confortabil când vedem ceva frumos : un răsărit de soare, un trandafir, un căţeluş, dar ce se întâmplă când vine vorba de oameni ? Chiar numai aspectul ne încântă?
De când eram mici ni se spunea că nimeni nu este perfect şi că trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru ceea ce avem. Nimic mai adevărat. Hai să fim serioşi ! Câţi dintre noi se consideră perfecţi ? Unii au un nas prea mare, alţii sunt prea graşi, unii au picioarele strâmbe sau alţii o gură prea mare. Dar ce se întâmplă când vine vorba de a spune dacă ne considerăm frumoşi ?
Cred că începem de cele mai multe ori să confundăm perfecţiunea cu frumuseţea. Bine… Poate e adevărat că nasul meu este un pic cam mare sau că dinţii nu îmi sunt aliniaţi perfect, dar când te uiţi la mine vezi totuşi un om frumos. Îmi stă bine şi aşa un pic « diformă » pentru că privită în ansamblu nu sunt urâtă.  Şi nimeni nu poate spune despre celălalt că este urât. Fiecare avem câte ceva frumos, şi dacă nu în exterior, atunci cu siguranţă în interior. Fiind totuşi realişti, într-adevăr, aspectul contează. Oricâte concursuri de Miss pentru grăsuţe s-ar organiza, grăsimea este urâtă şi nesănătoasă; nu persoana în sine, ci grăsimea pe care o poartă în mod disgraţios şi pe care încearcă să o ascundă cu haine largi sau cu expresii care îi dau o falsă stimă de sine.
Ne plac persoanele puternice, echilibrate, săntoase, care să ne motiveze într-un mod indirect şi care să ne facă într-un fel vieţile mai bune. De asta căutăm de fapt acea « frumuseţe ». Suntem însă bombardaţi din toate părţile cu imagini « nesănătoase » ale unor oameni care se vor a fi perfecţi. Sâni siliconaţi, buze botoxate, extensii, gene false, prea mulţi muşchi sau, în cazul femeilor, prea multe oase. Toate aceste lucruri încep să între în normalitate, iar când ne uităm în oglindă şi vedem discrepanţa dintre imaginile din revistă şi imaginea noastră reflectată, începem să avem dubii că ne mai încadrăm în tiparul frumuseţii.  Nimic mai neadevărat. Nu îmi place să cred că oamenii au devenit atât de superficiali încât nu mai au răbdare să descopere frumosul din ceilalţi. Oricât de vitezoman ar fi acest secol, avem timp pentru lucrurile cu adevărat importante şi viaţa noastră nu se rezumă doar la simţurile de bază ; nu putem spune la finalul vieţii : am venit, am văzut, am plecat. Trebuie să începem « să vedem » cu adevărat.
Şi până la urmă...trăim pentru frumos sau suntem frumoşi pentru a putea trăi?