duminică, 24 martie 2013

Ce noroc!


















"Noroc că viaţa nu-i aşa de scurtă!"
îmi amintesc cum în trecut ziceam
şi mă rugam în sinea-mi an de an
să cresc odată, s-ajung la fericirea multă
la care toţi cândva poate visam.

Şi iată că mult prea lin anii s-au scurs
ducând cu ei râuri de voie bună
şi râsete, necaz, lună de lună
au devenit nu "este" ci "s-a dus"
chipurile, ca într-o mare glumă;

"Noroc că timp este destul!"
îmi pare că acum mereu îmi spun
gândind prea des, poate-ntr-un fel nebun,
la un alt timp, mereu un altul
uitând prezentul de acum.

Păcat că timpul este limitat,
oricât de mult vrem să ne-amăgim
având speranţa că noi nu ne pripim
atunci când spunem: "urmează să venim!"
când noi de fapt nici n-am plecat...

luni, 18 martie 2013

Adevărat...

         
           O femeie adevărată..un bărbat adevărat. Mereu aud sau citesc tot felul de lucruri pe care le-ar face sau nu le-ar face un bărbat sau o femeie adevărată. Hai să fim serioşi! nu există aşa ceva. Există doar femei şi bărbaţi, care au calităţi şi defecte. Să ne obişnuim cu asta. Într-adevăr, pot exista oameni perfecţi pentru fiecare dintre noi, însă această "perfecţiune" nu poate să fie generalizată.
          Este ok să ai anumite standarde şi să vrei tot ce e mai bun pentru tine, dar nu este ok să îl desconsideri pe celălalt dacă nu poate să îţi ofere acele lucruri. Trebuie să ne obişnuim cu ideea ca am fost crescuţi diferit, că ideile noastre sunt diferite şi că suntem diferiţi unii de ceilalţi. Ce mi-ar face mie bine, poate ţie ţi s-ar părea cel mai inutil lucru din lume. Nu este corect însă să îi judecăm pe ceilalţi, pentru că dacă stăm să ne gândim un pic, poate şi noi am dezamăgit la rândul nostru. Şi poate nu intenţionat, dar poate pentru că în acel moment nu ne doream tipul acela de relaţie sau am considerat că persoana nu ni se potriveşte pur şi simplu. Un bărbat nu este mai puţin adevărat dacă te înşală sau dacă nu te ascultă tot timpul. Este bărbat şi atât! ar trebui să ne obişnuim cu gândul că orice bărbat are nevoi sau dorinţe ascunse. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul unei femei. Nu sunt mai puţin femeie dacă vreau să beau în seara asta şi să mă distrez cu fetele sau dacă nu îmi doresc copii sau dacă vreau să port adidaşi, blugi şi un tricou.
         Singura persoană la care putem schimba ceva pe lumea asta şi pe care o putem controla, este propria noastră persoană. Asupra celorlalţi nu avem nicio putere şi nu îi putem controla după bunul nostru plac. Aşa că dacă tot vrem să fim "adevăraţi", eu zic să începem cu noi. Nu este aşa uşor să renunţi la defecte, pentru că altfel nu am mai fi oameni, nu am mai fi adevăraţi, ci artificiali.

marți, 12 martie 2013

O viaţă fără noi

în doi...
cu noi
sau fără noi
amândoi,
cei doi,
cu doi.
că-n doi
nu suntem noi.
că noi
în doi
devenim unul.


luni, 11 martie 2013

Misterul unui decolteu adânc...

         Şi pentru că tot a fost ziua femeii şi luna martie este considerată o lună dedicată doamnelor, mă gândeam că ar fi drăguţ să abordăm un subiect dedicat "sexului frumos". Citeam pe un site de socializare o postare a unui bărbat  : „O să mă îmbrac cu bluza asta cu decolteu adânc, de mi se văd ¾ din sâni și după aia o să zic că TU ești pervers, dacă te uiți!” - Logica ei . Într-adevăr, şi într-una din postările recente remarcam faptul că femeile au tendinţă de a se dezbrăca pentru a atrage atenţia şi că suntem bombardaţi cu tot felul de domnişoare care se dezbracă, fie pentru publicitate, fie pentru a ieşi în evidenţă. Fiind femeie, mi se pare uşor să vorbesc despre acest obicei, pentru că au fost dăţi în care l-am practicat. 
           La vârsta adolescenţei, a fost pentru prima dată când am conştientizat că trupul meu nu mai arată ca cel al unui copil şi că liniile încep să se curbeze, lăsând o senzaţie plăcută vederii. La anii aceia, şi neobişnuită fiind cu acest nou aspect, nu puteam să nu mă las pradă mândriei şi să nu incep să mai scurtez din haine sau să îmi cumpăr bluze mai mulate şi mai decoltate. Îmi plăcea senzaţia de nou şi de mândrie cu formele pe care le văzusem până în acel moment, fie la femeile din filme, desene sau realitate, şi să nu mai spun de momentele în care eram văzută parcă mai des de colegii mei sau de alte persoane de gen masculin. Adevărul este că simţeam nevoia parcă din ce în ce mai mult să mă descopăr, sa incit şi să arăt tuturor că eu devenisem femeie. După 18 ani lucrurile au început să se mai aşeze. Pentru că am început să înţeleg importanţa hainelor şi a felului în care ne purtăm trupul, am conştientizat că o prea mare dezgolire nu atrage intotdeauna genul de persoane pe care ti-l doreşti alături. Astfel că, am ales să înlocuiesc decolteurile şi fustele scurte cu haine care să îmi scoată în evidenţă calităţile feminine, dar care să confere destul mister, încât să nu agaseze privirile. În momentul ăsta, continui să îmi formez un stil vestimentar care să îmi sublinieze ceea ce vreau să transmit din interior.
            Ideea este că o femeie poate să fie sexy şi fără să îşi arate toate părţile corpului. Se poate atrage atenţia şi doar prin privire, surâs sau o exprimare coerentă a unei idei. Depinde de persoanele pe care vrei să le faci conştiente că exişti. Poate că într-o zi te trezeşti cu chef de a fi dorită sau de a fi observată. Ca femeie, se poate întâmpla mai des să ai nevoie de atenţie. Admirarea celor din jur sau simpla băgare în seamă îţi poate face ziua mai frumoasă. Totul trebuie însă echilibrat. Nimic nu se rezumă la aparenţe pentru că, îmi place să cred că oamenii sunt ghidaţi de minte şi nu de simţuri. Este important să conştientizezi ceea ce vrei să transmiţi şi felul în care vrei sa fii percepută de către ceilalţi. Din moment ce aspectul tău exterior spune că eşti dispusă să areţi mult şi să inciţi privirile şi mintea, nu te poţi aştepta să nu fii observată şi admirată prin tot felul de comentarii. Dacă însă vrei să fii apreciată la adevărata ta valoare, eu spun că este mai indicat să areţi mai puţin din exterior şi mai mult din interior. Să nu uităm totuşi că bărbaţii sunt fiinţe cu o sexualitate crescută şi care reacţionează uşor la stimulii exteriori.
          

miercuri, 6 martie 2013

Puţină atenţie, vă rog!

    Strigăm din ce în ce mai mult după atenţie. avem nevoie să fim observaţi, complimentaţi, încurajaţi. Ştie toată lumea că un om nu poate trăi izolat de societate, dar chiar să ajungi să îţi areţi si lenjeria intimă pentru puţină atenţie, mi se pare înjositor. Chiar tipul acela de atenţie ni-l dorim? Adica, bun..arăt bine, dar dincolo de asta? Aşa vreau să fiu remarcat şi luat în considerare pe baza aspectului sau pe baza a ceea ce este persoana mea?
     Avem cu toţii conturi pe diverse site-uri de socializare. Ne logăm zi de zi şi încercăm să "ne facem prieteni" postând poze, melodii sau diverse comment-uri. Ideea de jurnal, în care viaţa noastră intimă era ştiută doar de noi, nu mai există. Acum toată lumea trebuie să ştie ce ne place, ce am făcut de azi dimineaţă încoace şi ce părere avem despre cutare sau cutare lucru. În linii mari nu este nicio problemă, atâta timp cât suntem sinceri şi nu încercăm să părem ceea ce nu suntem. Toate lucrurile astea le facem pentru a fi băgaţi în seamă. Ne simţim bine când suntem apreciaţi şi chiar şi mai bine când suntem invidiaţi. Este totuşi în regulă să faci orice pentru puţină atenţie? Nu de multe ori am văzut poze deochiate, postate pentru a primi mai multe "like-uri". Şi nu mă refer doar la genul feminin. Poze cu bărbaţi la bustul gol, etalându-şi muşchii, sunt destule. Dar....de ce?
     Păi pentru că asta se vinde. Pentru că am fost "educaţi" de media că asta se caută şi că asta trebuie să ne placă. Sâni, funduri, picioare, muşchi şi cam tot ce se leagă de corpul uman. Adevărul este că instinctul sexual este foarte dezvoltat la specia umană, iar sexul contează, şi numai că putem să ne desfătăm privirile preţ de câteva secunde ne conferă o stare de bine.Părerea mea este că nu este totuşi sănătos să ne educăm copiii într-un astfel de mediu. Puşti de până în 15 ani care îşi postează poze deochiate, au relaţii, îşi încep viaţa sexuală şi trăiesc experienţe pe care generaţiile anterioare le-au cunoscut la vârste de după majorat. Nu consider că este în regulă să oferim un astfel de exemplu şi să îi îndemnăm practic, chiar dacă inconştient, pe aceşti copii să devină atât de superficiali. Şi ne mai mirăm când vedem la televizor sau auzim de cazuri de fetiţe însărcinate sau de sex prin băile de la şcoală.
    Totul porneşte de la această dorinţă de atenţie, care duce inevitabil la etalarea corpurilor, aceasta fiind cea mai uşoară modalitate de a fi băgat în seamă şi de a atrage parteneri de sex opus. La urma urmei, nimeni nu se îndrăgosteşte la prima vedere de mintea ta. Este păcat totuşi că aceşti copii aflaţi la început de drum sunt expuşi la asemenea influenţe şi sunt învăţaţi că este normal să devină superficiali. Nu au nici cunoştinţele şi nici experienţa necesare pentru a şti cum să manevreze aceste noi informaţii. Este grav că societatea noastră se îndreaptă spre o asemenea dezordine a lucrurilor. Ce este şi mai grav este că tehnologia din zilele noastre face posibilă transmiterea acestor mesaje negative şi dăunătoare cu atât de mare uşurinţă.Cred că ar trebui să încercăm să ne facem remarcaţi mai mult prin ceea ce avem de spus, prin ceea ce suntem ca şi persoane, să renunţăm la aceste "preludii" pe care le iniţiem în situaţii şi locuri nepotrivite. Sunt totuşi şi alte lucruri frumoase în afară de corpul uman...

marți, 5 martie 2013

Un infinit de posibilităţi

          Citind romanul lui Mitch Albom "Tuesdays with Morrie", am reţinut două citate la care mă gândesc că mă voi raporta toată viaţa:  "Atunci când vei învăţa cum e să mori, vei învăţa cum e să trăieşti!" şi "Cel mai important lucru în viaţă este să înveţi cum să dăruieşti şi cum să primeşti iubire." În linii mari, această carte ne prezintă ultimele 14 săptămâni de viaţă ale unui profesor de sociologie care suferă de scleroză laterală amiotrofică. Ultimele gânduri şi conştientizări ale profesorului, sunt relatate tânărului ziarist M. Albom, cei doi întâlnindu-se în fiecare marţi pentru a vorbi despre acceptare, dragoste, fericire şi viaţă în general. Deşi recomand rezultatul acestor întâlniri  celor iubitori de lectură, nu vreau să îi fac vreo recenzie romanului, ci să îmi exprim câteva ganduri, nu neapărat despre moarte, pentru că oricât de mult am vrea să ştim în acest domeniu, ne dăm seama că de fapt nu ştim nimic, ci mai degrabă despre viaţă şi despre drumul pe care îl avem de străbătut zi de zi.
           Moartea face parte din vieţile noastre. În fiecare zi în jurul nostru se moare în urma unor accidente, boli, sinucideri şi mai rar din "cauze naturale". Fie că ne este frică sau nu, fiecare suntem datori cu o moarte, şi mai mult, cu o suferinţă. Am auzit de mai multe ori vorbindu-se despre faptul că trebuie uneori să suferim pentru a plăti ori pentru păcatele noastre, ori pentru păcatele strămoşilor noştri. Deşi e logic să fie aşa, pentru că împărţim acelaşi cod genetic şi suntem în fond una şi aceeaşi persoană, nu putem să nu ne pară rău pentru copiii care suferă sau pentru oamenii buni care, deşi nu au greşit cu nimic în această lume, se chinuie din pricina unor boli pe care nu le-ar merita. Nu putem să nu ne oprim din a ne gândi în ce mod se face această alegere a celor care trebuie "să plătească". Cum se face că unii sunt mai norocoşi când vine vorba de felul în care mor şi alţii mai puţin norocoşi?
          Am înţeles că totul face parte din planul lui Dumnezeu şi că nu trebuie să punem la îndoială destinul pe care il avem, dar care este rolul acestor chinuri, pe care suntem unii dintre noi nevoiţi să le suportăm? De ce totul trebuie să aibă un echilibru şi dacă este bine de ce trebuie să existe şi rău? Realizez în acest moment cât de puţine lucruri cunoaştem şi că există un infinit de posibilităţi. O mulţime de întrebări ale căror răspunsuri fie nu le cunoaştem, fie refuzăm să ne mai amintim lucruri pe care poate cândva le ştiam.
          "Carpe Diem" sau "Trăieşte fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima", nu sunt îndemnuri care ar trebui să fie ignorate, dimpotrivă. Eu una mă bucur că în dimineaţa aceasta m-am trezit pentru a vedea încă o dată soarele, sunt recunoscătoare că sunt sănătoasă şi că sunt fericită. În fiecare zi ar trebui să mulţumim pentru lucrurile bune care ni se întâmplă, pentru că, din păcate, nimic nu poate fi prevăzut. Un lucru este cert: chiar dacă ne este bine sau mai puţin bine, că suntem fericiţi sau că suferim, în această viaţă totul se rezumă la iubire; iubirea aproapelui sau iubirea lui Dumnezeu, este un sentiment care ne conferă împlinire şi care ne face să realizăm că nimic nu este în zadar. Doar prin iubire putem merge mai departe pe acest drum al vieţii.
           

luni, 4 martie 2013

Te iubesc, dar pe mine mă iubesc mai mult!


Deseori m-am întrebat cât de mult trebuie să ne iubim partenerul. Până la cer ? Până la infinit ? De câte ori nu ne-am uitat la televizor şi nu am văzut cum tineri, părăsiţi de cea sau cel pe care îl iubeau, s-au sinucis din „prea multă dragoste”  ? Sau de câte ori nu am auzit despre relaţii în care unul dintre parteneri îi cerea celuilalt să facă sacrificii absurde „în numele dragostei” şi culmea, celălalt accepta de bună voie, părând a fi orbit? Ei bine, în aceste cazuri nu era vorba decât despre o dragoste bolnavă şi obsedantă care se rezuma doar la a iubi dincolo de raţionament.
Dar oare la asta se rezumă o relaţie, la cât de mult iubeşti şi eşti iubit ? După mai multe experienţe am ajuns la concluzia că nu. Şi dacă stăm să ne gândim bine, de fapt aşa şi este logic şi raţional. O relaţie este formată din doi oameni : două suflete cu personalităţi şi vieţi diferite. Este mult mai important ca înainte de a începe să îl iubim pe celălalt, să începem să ne iubim pe noi. În fond noi suntem unul dintre stâlpii care consolidează acea relaţie. Dacă fundamentul nostru este şubred, întreaga construcţie se va clătina. Pe unul dintre site-urile de socializare, am găsit o formulare, care deşi aparent  puerilă, mie îmi exprimă adevăr: I comes before U ( în traducere liberă: Eu mă voi pune tot timpul înaintea Ta).
Contrar celor care pot fi rezervaţi citind acestea, faptul de a te iubi pe tine mai mult decât pe partener, nu denotă egoism, dimpotrivă. Doar învăţând să te apreciezi, într-o manieră raţională, poţi fi în stare să dezvolţi o dragoste la fel de raţională faţă de pereche; şi în fond, cum poţi să te aştepţi să fii iubit, dacă nici măcar tu nu te iubeşti? Dacă toată energia şi toate eforturile tale se rezumă la a-l face fericit pe celălalt?
Doar printr-o dragoste de sine vom putea să ne dăm seama când cel de lângă noi nu ne vrea binele sau când relaţia cere mult prea multe sacrificii din partea noastră. Dragostea este oarbă doar atunci când totul se rezumă la a-l iubi pe celălalt şi la a uita de propria individualitate şi de propriile nevoi.

Dreptate am doar eu!



De multe ori intru pe diverse site-uri pentru a citi articole, păreri sau pentru a vedea videoclipuri. Ceea ce mă stresează de fiecare dată este când dau cu scroll-ul în josul paginii pentru a ajunge la comentarii şi izbucnesc pe ecran o sumedenie de vorbe urâte, apelative pe care nu le pot reproduce, sau înjurături de a căror existenţă habar nu aveam. Şi genul acesta de abordare este practicat peste tot în lume, fără excepţie. Acum stau şi mă întreb: chiar atât de absurzi am devenit?
Eu ştiu că suntem stresaţi, că trăim într-o lume a vitezei, a egoismului sau chiar a egocentrismului, înţeleg şi că unii încep să comenteze aiurea, doar să işte controverse sau ca să îi enerveze pe ceilalţi, dar până la a se umple pagina de injurii este drum lung. Nu este ca şi cum nu ai putea să vizualizezi liniştit pagina, fără a lua în seamă toate lucrurile spuse de unul sau de altul. Zilele trecute am fost de-a dreptul stupefiată când am citit cum unul îi scrisese la altul un soi de blestem, prin care îi ura să moară în chinuri groaznice, atât el cât şi familia lui, şi încheia această încântătoare prelegere printr-un „Amin!”.
Ce s-a întâmplat cu lumea democrată în care trăim, cu libertatea de exprimare, fără a fi stresat că a-i putea fi agasat pe urmă, pe seama  lucrurilor pe care le-ai spus? Ce s-a întâmplat cu timpurile moderne în care se presupune că trăim şi care nu ar trebui să mai implice astfel de bariere şi de raţionamente nefondate? Păi dacă astfel de lucruri se întâmplă pe o pagină web, nu mă mai mir de toate lucrurile urâte care se întâmplă în realitate. Oamenii au început să uite că lucrurile sunt mai simple decât par, au început să uite că există posibilitatea de a se controla, pentru că, pentru numele lui Dumnezeu, nu suntem animale!
Eu nu aş spune despre cei care adoptă astfel de atitudini că nu au cultură, sau că sunt proşti, aş spune mai degrabă că s-au lăsat pradă iureşului în care trăim, în care ne mâncăm între noi ca să ne fie bine şi ca să supravieţuim, ori nu doar la asta se rezumă întreaga noastră existenţă. Să nu uităm că noi deţinem controlul şi că fiecare dintre noi poate reprezenta o schimbare în bine. Uneori este bine să ne oprim pentru un moment şi să ne gândim: sunt raţional sau m-am lăsat purtat de val?

Trăim pentru frumos sau suntem frumoşi pentru a putea trăi?

Trăim într-o lume în care vorbim tot mai des despre frumuseţe. La televizor se promovează zi de zi femei frumoase, bărbaţi arătoşi, şi ne arătăm scârbiţi ca şi telespectatori când vedem vreo celebritate cu surplus de kilograme sau vreun reportaj în care ni se prezintă mizeria unor oameni. Dar dacă stăm bine să ne gandim, ce este de fapt frumuseţea ? Definiţia din DEX sună cam aşa : « ansamblu de calităţi care desfată privirea sau auzul . » Este adevărat, ne simţim confortabil când vedem ceva frumos : un răsărit de soare, un trandafir, un căţeluş, dar ce se întâmplă când vine vorba de oameni ? Chiar numai aspectul ne încântă?
De când eram mici ni se spunea că nimeni nu este perfect şi că trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru ceea ce avem. Nimic mai adevărat. Hai să fim serioşi ! Câţi dintre noi se consideră perfecţi ? Unii au un nas prea mare, alţii sunt prea graşi, unii au picioarele strâmbe sau alţii o gură prea mare. Dar ce se întâmplă când vine vorba de a spune dacă ne considerăm frumoşi ?
Cred că începem de cele mai multe ori să confundăm perfecţiunea cu frumuseţea. Bine… Poate e adevărat că nasul meu este un pic cam mare sau că dinţii nu îmi sunt aliniaţi perfect, dar când te uiţi la mine vezi totuşi un om frumos. Îmi stă bine şi aşa un pic « diformă » pentru că privită în ansamblu nu sunt urâtă.  Şi nimeni nu poate spune despre celălalt că este urât. Fiecare avem câte ceva frumos, şi dacă nu în exterior, atunci cu siguranţă în interior. Fiind totuşi realişti, într-adevăr, aspectul contează. Oricâte concursuri de Miss pentru grăsuţe s-ar organiza, grăsimea este urâtă şi nesănătoasă; nu persoana în sine, ci grăsimea pe care o poartă în mod disgraţios şi pe care încearcă să o ascundă cu haine largi sau cu expresii care îi dau o falsă stimă de sine.
Ne plac persoanele puternice, echilibrate, săntoase, care să ne motiveze într-un mod indirect şi care să ne facă într-un fel vieţile mai bune. De asta căutăm de fapt acea « frumuseţe ». Suntem însă bombardaţi din toate părţile cu imagini « nesănătoase » ale unor oameni care se vor a fi perfecţi. Sâni siliconaţi, buze botoxate, extensii, gene false, prea mulţi muşchi sau, în cazul femeilor, prea multe oase. Toate aceste lucruri încep să între în normalitate, iar când ne uităm în oglindă şi vedem discrepanţa dintre imaginile din revistă şi imaginea noastră reflectată, începem să avem dubii că ne mai încadrăm în tiparul frumuseţii.  Nimic mai neadevărat. Nu îmi place să cred că oamenii au devenit atât de superficiali încât nu mai au răbdare să descopere frumosul din ceilalţi. Oricât de vitezoman ar fi acest secol, avem timp pentru lucrurile cu adevărat importante şi viaţa noastră nu se rezumă doar la simţurile de bază ; nu putem spune la finalul vieţii : am venit, am văzut, am plecat. Trebuie să începem « să vedem » cu adevărat.
Şi până la urmă...trăim pentru frumos sau suntem frumoşi pentru a putea trăi?

Cuvânt

Şi pentru că uneori cuvintele nu vor să se aşeze ordonat....

Cuvânt
Stau câteodată şi mă-ntreb:
Cuvântul...oare de unde vine?
Nu e ca şi cum un întreg
Alai de sunete şi litere line
S-au unit...
Cine oare le-a-nvăţat
Cum să se-aşeze?
Cât oare-or fi ele tremurat
Până să se aranjeze?
Şi-apoi…ca dintr-un nor subtil
De praf sau poate de cenuşă,
Parfum de vechi s-a strecurat tiptil
Înghesuindu-se pe după uşă
Mereu pe rând…
Acum în zarea dimineţii
Nimic nu-i nou pe sub stropii de rouă;
Şi ele tot aceleaşi, rând pe rând,
Vechile litere formând „cuvânt”
Făcându-se mereu că plouă
Croindu-şi drum prin calea vieţii.