De ce suferim atunci când suntem înşelaţi? Pentru că suntem trădaţi pentru că ceea ce ar fi trebuit să fie doar al nostru, a devenit şi al altcuiva. Şi nu mă refer aici la persoana în sine, ci la toate vorbele frumoase, atingerile şi sentimentele oferite nouă. Niciodată nu îi voi înţelege pe cei care preferă să aibă mai multe "prietene". Vreau ceva care să fie doar al meu, şi nu sunt egoistă când spun asta. Ăsta este mersul normal al lucrurilor, în viziunea mea.

Rânduri pentru tine:
  "Cineva, prin ochii căruia să rămâi mereu tânăr şi frumos, lângă care să nu simţi cum timpul se strecoară pe furiş, luând cu el nu doar frumos ci şi gânduri şi idei.
  Cineva, care să te întregească, pe care să te bazezi, să te ajute să  construieşti monumentul suprem al dovezii noastre că am fost.
  Cineva ca tine, care cu tine şi prin tine să simtă azi că trăieşte mai bine ca ieri.
Ori altfel ne trezim că rătăcim, fără să ştim cine suntem şi ce căutăm, într-un labirint fără capăt. Desigur, este frumos să cunoşti, să admiri, să te dăruieşti, dar nu te poţi arăta pe deplin cum eşti decât unei singure persoane. Pentru că pentru aceasta este nevoie de timp şi de fiecare moment al zilei.
   De ce să alegem superficialitatea, fuga aceasta neostenită pentru a întâlni, a cunoaşte, a consuma, fără vreo finalitate anume? doar plăceri efemere, care nu hrănesc sufletul, ci trupul, în vreme ce el, bietul suflet, este cufocat cu prea mult. Unde eşti tu în toată şarada asta? De ce continui să  te minţi, să te amăgeşti că tu deţii controlul, când tu de fapt eşti un biet dependent de puţin. Nu încerca să vinzi celorlalţi vreun secret al succesului, pentru că marfa ta este proastă şi tu eşti doar un biet comerciant de iluzii.
   Şi să nu îmi spui că eşti fericit, pentru că ar fi prea de tot! Fericit este doar cel care complet, împreună cu sufletul pereche, şi-a găsit menirea pe acest pământ.Să nu credem că noi am fi ceva dumnezei. Menirea noastră este să fim, să ne înmulţim şi să găsim continuitatea în ceva ce pare finit."

Acum când recitesc aceste rânduri scrise cândva pentru cineva care m-ar fi înşelat, încep să am impresia că aş fi făcut parte din vreo sectă religioasă sau că aş fi încercat să promovez o parte din Biblie. Ideea este că da, am avut cândva aceste sentimente. Şi e ceva omenesc până la urmă...

"Femeia este prin natură sortită suferinţei şi sacrificiului, este natural înzestrată pentru durere. Fericirea ei supremă, în dragoste şi maternitate, nu poate fi disociată de suferinţă şi de sacrificiu. De aceea ea e capabilă şi în alte împrejurări, când e cazul, să primească suferinţa, moartea, cu o naturaleţe şi o graţie de la sine înţelese şi pe care în aceeaşi situaţie bărbatul nu le poate atinge. Eroismul femeilor este însă atât de frecvent şi de firesc încât de regulă nici nu i se dă acest nume şi rămâne aproape totdeauna anonim." A. Paleologu, Alchimia existenţei

Iubirea este uneori înspăimântoare

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar eu am observat câ în ultimul timp devin speriată când aud (sau citesc mai nou prin SMS): "mi-e dor de tine". Cuvinte care poate în alte ocazii, circumstanţe, m-ar face fericită, dar care acum mă sperie. Nu că nu aş flatată, să nu fiu înţeleasă greşit, dar cred ca uneori e de speriat faptul că poţi provoca un dor cuiva. Ceva atât de caracteristic nouă românilor, un sentiment care îmbracă mai multe emoţii, un cuvânt mic dar care exprimă MARE...şi care mă sperie.

    Este frumoasă iubirea, doar că implică atât de multe responsabilităţi...Pentru început, este greu să port povara de a provoca vreun dor cuiva. Dorul înseamnă suferinţă; cineva tânjeşte să mă vadă, să mă audă, să mă simtă. Ceea ce înseamnă că eu trebui să rămân cumva, să respect ceea ce am provocat, să răspund cumva la acest ceva numit "dor". Este o povară pentru că poate eu nu sunt pregătită să ofer deocamdată, poate am devenit prea egoistă şi aştept doar să primesc. Dar se poate să primesc ceva fără a oferi altceva în schimb? Bănuiesc că nu. Cel puţin din timpul sau din energia mea tot o să ofer.
    Gândurile deja îmi zboară spre alte subiecte. Ar trebui deci să mă concentrez pe teama aceasta. Observ totuşi că din ce vorbesc mai mult despre ea...parcă începe să mă jeneze mai puţin. Este logic, spiritul nostru de acomodare cu orice situaţie sau sentiment, îşi face simţită prezenţa. Fârâ a mai bate câmpii prea mult, iubirea necesită poate şi un pic de curaj. Curajul de a şti sigur că nu vei dezamăgi, de a avea încredere nu doar în celălalt (cel mai greu, de altfel) ci şi în tine. Putere pentru a merge mai departe şi de a nu te lăsa distras de frică sau de prea mult raţionament.

Bănuiesc că m-aş putea reobişnui cu dorul...